Mănăstirea Plumbuita cel mai vechi aşezământ monahal al Bucureștiului

În partea de miazănoapte a Bucureștiului, pe malul râului Colentina, se află Mănăstirea Plumbuita, care-şi are numele de la metalul ce o acoperea cândva. Înconjurată de ziduri solide de cetate, prevăzute cu creneluri pentru flintă şi săgeată, deţinând o poziție strategică, a avut un rol important în istoria Capitalei.

Citiți și Zidurile Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung adăpostesc un loc încărcat de istorie

Primul ctitor al mănăstirii, cunoscut din hrisoavele vremii este Petru Vodă, fiul lui Mihnea şi al Doamnei Chiajna, care a şi stabilit hramul ctitoriei Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (1 iulie 1564).

Al doilea ctitor al mănăstirii este Alexandru Voievod şi mama sa, Doamna Ecaterina, fapt confirmat atât de portretele lor pictate în pronaos, cât şi de documentele vremii (21 octombrie 1568).

Mănăstirea va fi închinată de către Mihnea Turcitul Mănăstirii Xiropotam de la Sfântul Munte, fiind transformată în mănăstire grecească.

Cel de-al treilea ctitor, Matei Basarab, hotărăşte să o repare, întărind-o cu ziduri de cetate şi făcându-i numeroase danii.

La Mănăstirea Plumbuita, prin grija lui Alexandru Voievod şi a mamei sale, Ecaterina, ia ființă prima tiparniţă din Bucureşti, în care se tipăresc trei cărți: două Tetraevangheliare şi o Psaltire, sub îndrumarea monahului Lavrentie și a ucenicului său, Iovan.

În anul 1821, Tudor Vladimirescu îşi stabileşte tabăra lângă Mănăstirea Plumbuita, iar în anul 1848, autoritățile vremii fără acordul Bisericii – vor închide capii Revoluţiei în beciurile aşezământului, transformând-o în închisoare pentru o perioadă scurtă de timp.

Anul 1864 se dovedeşte nefast pentru Mănăstirea Plumbuita, avuţia fiindu-i luată de stat prin Legea secularizării averilor mănăstireşti şi transformată în biserica de mir.

Aşa se face că, la începutul secolului al XX-lea această ctitorie voievodală ajunge în paragină.

Datorită, însă, unui inimos slujitor al Altarului, Părintele Ion Sachefarescu, biserica şi cetatea lui Matei Basarab intră într-un amplu proces de restaurare, care se va încheia în anul 1940.

Apreciind valoarea istorică și artistică a monumentului, Mareşalul Ion Antonescu a dorit ca Mănăstirea Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în mijlocul ostașilor pe care atât de mult i-a iubit.

Vitregiile sorții nu i-au permis să-și ducă visul la îndeplinire, iar acțiunea de restaurare începută de el continuă până în anul 1958, când sfântul locaş a fost redat cultului.

Incendiile mistuitoare (1614), cutremurele (1802, 1942), ciuma de la începutul secolului al XX-lea, nepăsarea, avariția egumenilor greci şi planurile de demolare concepute de către regimul comunist, nu au reuşit, însă, să desfiinţeze aşezământul monastic cel mai vechi al Capitalei, care își trăieşte astăzi o a doua tinerețe duhovnicească.

Scris de Codruț Cojocaru