Există cărți pe care le citești pentru poveste. Există cărți pe care le citești pentru stil. Și există cărți care te pun să stai puțin mai drept în fața propriei conștiințe.
The Screwtape Letters, romanul satiric scris de C. S. Lewis, face parte din ultima categorie.
Am ajuns întâmplător pe blogul Ștefaniei Sarina Oprea, unde am descoperit un articol dedicat cărții The Screwtape Letters, tradusă în română sub titlul Scrisorile lui Zgândărilă. Ne-a plăcut nu doar subiectul, ci mai ales felul în care autoarea îl citește pe C. S. Lewis: personal, ironic, fără solemnitatea rigidă, intr-un stil propriu, bine conturat de multa literatura. Textul nu este o recenzie clasică, ci o coborâre atentă în mecanismele prin care omul se rătăcește singur, în timp ce răul are răbdare să-i țină ușa deschisă, și covor roșu înaintea-i.
Cartea lui C. S. Lewis este construită sub forma unor scrisori trimise de un demon experimentat, Screwtape, către nepotul său, Wormwood, un ispititor începător. În traducerea românească, cei doi devin Zgândărilă și Pelinișor, nume care păstrează ironia originalului, dar adaugă și un pic de familiaritate neliniștitoare.
Prin aceste scrisori, Lewis nu construiește un iad spectaculos, plin de flăcări, cazane și efecte speciale de prost gust, potrivite iadului. Nu, răul pe care îl descrie este mult mai subtil. Nu vine peste om cu furca, ci cu distragerea, orgoliul, frica, vanitatea, ipocrizia și micile justificări zilnice. Cu alte cuvinte, cu instrumente pe care le folosim și singuri, fără să ne împingă nimeni de la spate.
În lectura Ștefaniei Sarina Oprea, tocmai această discreție a răului devine fascinantă. Diavolul nu pare să lucreze prin gesturi mari, ci prin amânări mici, prin gânduri ținute deoparte, prin confuzii întreținute cu grijă. Omul nu este prezentat ca un monstru, ci ca o ființă vulnerabilă, obosită, ușor de distras și uneori ridicol de sigură pe propriile slăbiciuni.
Articolul pornește de la structura cărții, dar merge mai departe, către întrebări care depășesc cadrul teologic.
De ce alege omul răul chiar și atunci când îl recunoaște? De ce ajunge să confunde defectele oamenilor cu lipsa adevărului? De ce îl sperie mai mult propria frică decât lucrul de care se teme?
Una dintre cele mai puternice idei discutate este aceea că răul nu are întotdeauna nevoie să introducă gânduri noi în mintea omului. Uneori este suficient să țină anumite gânduri afară. Gândurile importante. Cele care ar putea aduce luciditate, smerenie, curaj sau iubire reală. Iar aici, cartea lui Lewis devine tulburător de actuală, deși a fost publicată pentru prima dată în 1942.
Atenția este fragmentată, iar omul sare de la o emoție la alta cu viteza cu care schimbă ecranul telefonului, și uite așa cartea Scrisorile lui Zgândărilă capătă o relevanță nouă. Demonii lui Lewis nu ar avea astăzi prea mult de muncă. Ar găsi omul deja obosit, deja distras, deja convins că știe destul.
Stilul Ștefaniei Sarina Oprea păstrează această tensiune între gravitate și ironie. Textul autoarei nu ne ține predici, nu moralizează și nu transformă literatura într-o lecție. Dimpotrivă, folosește sarcasmul, reflecția personală și observația culturală pentru a aduce cartea mai aproape de cititorul contemporan.
Autoarea vorbește și despre frica de Dumnezeu, despre diferența dintre reverență și teroare religioasă, despre felul în care oamenii pot ajunge să confunde credința cu anxietatea. Este una dintre cele mai personale zone ale articolului și poate una dintre cele mai puternice. Pentru că lectura unei cărți bune nu se oprește la pagină. Te urmărește în locurile unde nu prea ai chef să fii găsit.
Dincolo de tema religioasă, articolul funcționează și ca o pledoarie pentru lectură lentă, atentă, cu miez. Într-o cultură a vitezei, recitirea unei cărți devine aproape un gest de lux. Ștefania Sarina Oprea spune că a recitit volumul lui Lewis și că, la fiecare lectură, cartea i-a spus altceva. Nu multe cărți au această politețe: să se schimbe odată cu tine.
Prin astfel de texte, blogul Sarinei nu rămâne doar un spațiu de recomandări literare, ci devine un loc în care cărțile sunt puse în dialog cu viața, credința, memoria, frica și toate fisurile omului modern. Nu prezinta cititorului critică literară rece, scrisă cu mănuși academice. Este o lectură vie, trecută printr-o voce personală, incomodă, tandră, dar niciodată decorativă.
După 31 de scrisori, Zgândărilă n-a reușit să ne convingă că iadul este un loc fascinant. A reușit însă să ne amintească ceva mult mai stânjenitor: omul nu are nevoie întotdeauna de ajutor ca să se distrugă singur.
Se descurcă admirabil și pe cont propriu.
