Mai bine de 60% dintre români nu au citit în ultimul an nicio carte. Acest procent spune enorm de multe despre nivelul actual al culturii din România și despre perspectiva sumbră care se anunță în viitor. În tot acest context, scriitorii români continuă să lanseze cărți. Așteptările sunt mici, ecuația succesului fiind rezolvată când s-a atins pragul de doar câteva mii de cititori. Despre piața cărții din România, dar și despre drumul pe care trebuie să îl parcurgă un scriitor către afirmare, am vorbit cu Gabriel Maxim, scriitor și, în același timp, matematician. El explică și legătura dintre două domenii care, la o primă vedere, par divergente și oferă numeroase idei de lectură celor care știu să se bucure de literatura bună.
Ești profesor de matematică și scriitor. Câtă matematică încape în literatură și câtă literatură în matematică?
Gabriel Macsim: Multă. Și într-un caz, și-n celălalt. Deși tendința e de a considera cele două domenii disjuncte, în mod evident există o zonă de intersecție foarte largă, ca să folosim limbajul teoriei mulțimilor. Ambele încearcă să reprezinte realități operând cu forme diverse ale limbajului. Atât literatura – în special poezia – cît și matematica, pe lângă capacitatea de a pătrunde până la aspectele cele mai profunde ale realității și a le exprima folosindu-se de creativitate și originalitate, înseamnă limbaj esențializat și riguros controlat. Nu poți face nici literatură de calitate, nici matematică de calitate cât timp îți lipsește respectul pentru limbaj și savoarea lucrului cu el. Iar asta nu se poate obține decât mergând cu înțelegerea cât mai mult posibil spre nivelurile de bază. Există la fel de multă poezie în matematică, în special când vorbim despre axiomatică, câtă logică există în literatură. Nu poți scrie, de exemplu, un text bun a cărui logică e plină de fisuri, la fel cum nu poți crea un construct matematic sau o demonstrație elegantă fără un simț al poeziei. Poezia, și literatura în general, înseamnă ritm, iar ritmul e matematică aplicată. Poate tocmai de aceea există atât în literatura română, cât și în cea de afară mulți prozatori/poeți care au pornit din zona științelor exacte. E de ajuns să amintesc de Ion Barbu/Dan Barbilian (poet și geometru remarcabil), Bogdan Suceavă, Ion Pleșa la noi ori, în literatura internațională, de Primo Levi (scriitor și chimist) sau J.M. Coetzee, laureat al Nobelului pentru literatură, licențiat în matematică și literatură, a cărui teză de doctorat este o analiză stilistică asistată de calculator a prozei lui Samuel Becket. Dacă este să vorbim de texte literare care abordează subiecte legate de matematică, aș aminti de romanele „Profesorul și menajera” sau „Unchiul Petros și conjectura lui Goldbach”.
Am văzut că ai urmat un curs de scriere creativă. Cât de mult ajută? Un tânăr lipsit de talent poate scrie „decent” după un astfel de curs?
G.M.: Se tot vehiculează de ceva vreme ideea conform căreia astfel de cursuri oferă niște rețete după care oricine poate scrie un text literar. Soluții magice care transformă orice diletant într-un scriitor veritabil. Ce nu știu sau nu pot înțelege cei care vehiculează astfel de idei este că un veritabil curs de scriere creativă nu te învață cum să scrii, ci cum să NU scrii. Te învață ce nu ai voie să faci într-un text, dar nu văzut ca cenzură, ci ca risc de a compromite calitatea acestuia. Astfel de cursuri îți marchează pe hartă zonele în care să nu calci dacă vrei să scrii un text foarte bun, dar îți lasă libertatea de a te plimba oriunde în celelalte teritorii. Iar asta înseamnă o infinitate de alegeri dictate de ceea ce nu poate oferi un curs de scriere creativă, și anume talent, originalitate. Ca să răspund la cea de-a doua întrebare: da, un tânăr netalentat poate scrie decent, asta însemnând însă literatură de o calitate îndoielnică. Pentru a trece la următorul nivel e nevoie de mai mult decât de a urma niște reguli. Cum ar fi spus Anton Pann: „Dacă nema putirința, geaba chichirez gâlceava”.
Vezi și: Cea mai ingenioasă noptieră are semn de carte şi lampă
Există glorie literară la noi?
G.M.: Există, și există în multe sensuri. Dacă e să ne referim la gloria literară ca act de curaj, acela de a prezenta unui editor manuscrisul tău și a te expune odată cu el riscului de a fi desființat, atunci da, există glorie literară. Acum nu știu la câți dintre noi este act de curaj sau inconștiență. Dacă ne referim la glorie literară ca scop principal al actului scrierii, cuantificat în recunoaștere, premii etc., răspunsul este același. Însă dacă te apuci să scrii doar pentru așa ceva, atunci mai bine nu, pentru că în mod aproape sigur nu va ieși ceva bun. Cum ne spunea un profesor la facultate, după primul examen: „Dragilor, cu excepția a 3-4 dintre voi, restul ar trebui să vă faceți agricultori. Nu aveți treabă cu matematica.”
Piața cărții din țara noastră se confruntă cu mari probleme, mai este o miză să tipărești un manuscris?
G.M.: Întotdeauna există o miză, indiferent de problemele cu care se confruntă. Cred că de fapt este o falsă problemă și am uitat cumva să actualizăm datele după perioada pandemiei când, ca în orice afacere care nu se baza pe comercializarea dezinfectanților și materialelor sanitare, au fost dificultăți. Făcând o comparație cu starea în care piața de carte se afla acum zece ani, situația din prezent nu este chiar atât de gravă, cel puțin dacă ne referim la autorii români. Dacă atunci piața era reprezentată de editurile Humanitas, Polirom și poate încă o editură, între timp au apărut și altele care încearcă să concureze cu acestea. Vorbesc de editura Trei, Pandora M, Nemira, Paralela 45, Litera, CDPL, Black Button Books, Curtea Veche în cazul prozei sau Casa de Editură Max Blecher, Tracus Arte, OMG care fac o treabă extraordinară pentru poezie. Se publică mulți autori români (atât proză, cît și poezie) și sunt citiți. Nu așa cum ne-am dori, nu la nivelul unor țări precum Franța, Marea Britanie sau Spania, unde tirajul unei cărți este mult mai mare decât la noi, dar e normal să nu ne putem compara cu ele, ținând cont de contextul istoric, cultural.
Volumul tău „Vezi mâinile mele” se bucură de succes?
G.M.: Fiind ieșit pe piață de doar câteva săptămâni, a avut parte până acum doar de două cronici, ce-i drept pozitive, dar nu mă pot pronunța încă în privința succesului lui nici din punct de vedere al vânzărilor, nici al receptării.
Dar ce înseamnă succes pentru o carte tipărită în România?
G.M.: Depinde la ce ne referim când vorbim despre asta și din ce perspectivă. Ca editură, e clar că urmărești în primul rând cifra de afaceri. Am să presupun că este vorba de genul abordat și de mine, ficțiune, și nu de cărțile motivaționale, foarte pe val la ora actuală. Sunt mai multe criterii pe baza cărora o carte poate fi catalogată drept „de succes”: număr de exemplare vândute (pentru piața de carte din România, undeva în jur de 2.000 de exemplare ar fi foarte bine), recunoașteri din partea criticii de specialitate (și aici vorbim de cronici și premii literare), traduceri în alte limbi.
Cum arată cititorul ideal? Dar editorul ideal?
G.M.: Pentru România, cititorul ideal ar fi cel care citește pur și simplu, indiferent de gen, orice. Repet, nu ne putem compara cu țări cu tradiție, dar situația pare să se îmbunătățească la noi în privința aceasta deși, așa cum știm conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, peste 11 milioane de români (adică mai mult de 60% din populația țării) nu au citit nici măcar o carte în ultimul an, iar 35% dintre români nu au citit niciodată o carte. Din punctul meu de vedere, dacă e să fac referire la ficțiune, cititorul ideal e cel care parcurge cartea cu creionul în mână, capabil să formuleze o părere critică argumentată, cu subiect și predicat, să-și pună întrebări, să rumege povestea dincolo de ultima frază din carte. Adică, făcând un paralelism cu digestia erbivorelor, să aibă un creier tetracameral.
Editorul ideal este cel capabil să te ajute să-ți cureți manuscrisul de tot balastul, să faci lumină sau, dimpotrivă, să pui umbre acolo unde este nevoie, să ajungi la finalul pe care povestea îl cere, fără a interveni în vreun fel în cursul acesteia. În fond, cred că acesta este rolul lui, să pună acele întrebări esențiale la care să-ți răspunzi singur: De ce este necesar acest pasaj, această precizare în economia poveștii? De ce personajul X reacționează astfel, care sunt mecanismele din spatele acțiunilor lui? De ce ai ales cuvântul acesta și nu altul? Mai ales când vorbim despre proza scurtă unde, pentru a reuși să scrii un text foarte bun, ai nevoie să tai cu precizie chirurgicală. Cum spunea cineva, ca autor, în cadrul unui roman poți greși în atât de multe feluri și totuși să-ți iasă o carte bună. Nu la fel stau lucrurile în cazul prozei scurte.
Care este cartea care te-a marcat în sens pozitiv și care este volumul celebru care te-a dezamăgit?
G.M.: Sunt atât de multe cărți pe care le-aș încadra în categoria „m-au marcat în sens pozitiv” încât mi s-ar părea o impietate să aleg una în detrimentul celorlalte. Fiecare etapă a vieții a venit cu o descoperire, un autor, o carte care mi-a împins granițele puțin mai departe decât precedentele, oferindu-mi perspective noi asupra realității. Ca să nu transform răspunsul într-o listă lungă de lecturi, am să fac totuși câteva alegeri: Un veac de singurătate, Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri, Orbitor, Eseu despre orbire, Versetele satanice, Frânghia înflorită, Vântureasa de plastic, Middlesex, Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, Totul este iluminat, Industria liniștirii adulților.
Ce m-a încântat însă foarte tare în ultima vreme a fost literatura scrisă de femei. Am descoperit în ultimii ani câteva autoare extraordinare: Toni Morisson, Alice Munro, Margaret Atwood, Lydia Davis, Elizabeth Strout, Zadie Smith, Chimamanda Ngozi Adichie, Rachel Cusk, Elena Ferrante, Elif Shafak, Ali Smith, Olga Tokarczuk. Ca scriitor, și fac referire aici exclusiv la bărbați, ai nevoie și de perspectiva cealaltă, a femeii. Ai nevoie măcar să-ți faci o idee despre finețea observațiilor psihologice de care sunt capabile ele. Fără datele acestea ești ca un atlet care a hotărât că-i e de ajuns piciorul stâng pentru a face performanță. Personajele tale feminine nu vor fi definite decât prin raportare la acțiunile personajelor masculine, dezvăluindu-se în majoritate ca niște umbre ale manifestărilor bărbaților. Adică niște personaje necredibile. Din ce am citit până acum, singurul scriitor (bărbat) care reușește într-un mod admirabil să se pună în pielea unei femei este Jeffrey Eugenides, iar asta nu o spun eu, bărbat care nu deține instrumentul de evaluare adecvat, ci prietene scriitoare de-ale mele.
În privința volumului celebru care m-a dezamăgit, e mai simplu: Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn. Am încercat de două ori să trec de primele 30-40 de pagini, la un interval de câțiva ani, dar a trebuit să renunț. De fiecare dată am avut impresia că citesc un raport statistic.
Gabriel Macsim s-a născut în 1977 și este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București, unde are și un doctorat în matematică. A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele Iocan, Steaua, Timpul, Echinox. Romanul „Vezi mîinile mele” este debutul său editorial.
